Payday . In and out of... focus . Din intuneric .

PAYDAY

29 iulie si a trecut o luna de zile de cand, umil si cu o teama pana in varful degetelor, am calcat pragul locului unde lucrez. 29 iulie si gasesc pe masa mea fluturasul care ma anunta ca a venit una dintre cele doua zile de salariu. "Rest de plata : --- " . O suma frumusica imi spun in gand, impaturesc hartia frumos, o pun deoparte si constat dupa 5 minute ca mainile incepusera sa-mi tremure. Intrebarea imi rasuna in cap : "Ce-mi cumperi din primul tau salariu?". Inventez. In gandul meu : "O bicicleta de care te vei indragosti". Surad amintindu-mi gandul. Ai nevoie de o bicicleta sa patrunzi in lumea mea. Ai nevoie si tu de una pentru a simti aerul rece repezindu-se spre tine intr-o dimineata de vara. Ai nevoie si tu de una pentru a simti alunecarea lina, plutirea. Am EU nevoie sa te privesc cum strapungi aerul, scapand din ochi cele doua picaturi de... fericire. Iarta-mi romantismul, iarta-mi visul de a calca pe biciclete aleile nenumarate de pe malul apei.

Ai si tu nevoie de una .

IN AND OUT OF...FOCUS

"Iti place melodia asta?" Raspuns : "Nu, imi suna parca prea comun..." . HALO. Apare ca si cu ar fi dupa geamul mat ce se intinde spre infinit. Uneori, de dupa geam, parca ar vrea sa m-atinga, uneori innebunesc privind-o, innebunesc stiind ca-i acolo, dar sub scutul EI de netrecut. Se indeparteaza, se apropie, dar nu de ajuns. HALO. O urasc pe HALO, auzind-o cantandu-mi noaptea ma infior, auzind mereu "Iti place melodia asta?" ... Cine in afara de mine si EA ar fi stiut ca in cateva ore vom fi HALO unul pentru altul, despartiti de un geam aburit? HALO. Mereu acolo, mereu nedistingand priviri, zambete sau intristari.

DIN INTUNERIC apar felinarele trecand in viteza. IN INTUNERIC ma afund, aerul sfichiuind ca un bici in apropierea urechilor mele ce treptat se astupa. Las orasul sclipind in lumina si navalnic ma astern la drum. "Adio, adio, romantica urbe, adio zadarnic si dulce trecut"... Furia picioarelor mi se amplifica necontrolat, ca apa unei cascade mi se involbureaza trupul, spasmodic respir. DIN INTUNERIC vine o privire, ca un glont imi strapunge amintirea si soptit aud "Tare drag imi esti!" . Picioarele mi se opresc. Lasandu-mi capul pe spate si cu ochii inchisi doresc ca vantul din fata sa ma loveasca atat de puternic incat sa ma arunce spre cer. Incetinesc, aproape ca elanul mi-l pierd. Si-n timp ce pleoapele mi se intredeschid, in timp ce INTUNERICUL prinde forme, vantul devine o suflare. "Ti-am suflat cu dor pe gene" inima imi canta nestavilita...

DIN INTUNERIC vin... spre CULORI ma indrept!

Ora 5

Fulgerator deschid ochii si mintea imi transmite ca inima imi bubuie. Ma trezesc ca dintr-un cutremur puternic, nu zaresc nici o lumina si intunericul ma anunta scurt : vine refluxul. Deodata toata apa marii se retrage, rezumandu-se la un punct abia vizibil la orizont. Am simtit. Am simtit cum aproape mi-a taiat talpile retragandu-se, am simtit nisipul trecandu-mi manios printre degete, am simtit cum apa calda a devenit un suvoi inghetat cand mi-a simtit pielea. Imaginea trista a pontonului caruia acum i se vad picioarele parasite de apa sunt chiar eu. Tristetea imi da de veste pe un ton rautacios : vin! Nu mai pot privi spre orizont, capul nu mi se mai ridica si nu reusesc decat sa cuprind cativa pasi in fata mea : aburi iesind prin crapaturile nisipului uscat de un milion de ani si tepi de gheata insetati sa-mi strapunga pielea si sa-mi ajunga la sange. Mai departe decat eu pot privi aud o soapta ce devine incet tipat asurzitor, apoi se stinge brusc cand primul varf de gheata se infige lacom in mine. Durerea paleste, caci vocea...vocea aceea...unde am mai auzit-o?

Pare ca n-am respirat deloc, plamanii dilatandu-se si contractandu-se sacadat. Doua picaturi. Doar doua. Si prelingandu-mi-se pe chip, gheata si aburii devin apa. Raman ranile intepaturilor, arsurilor peste care sarea marii ameninta ca vine.

Privesc spre ceas : 5 fix.

Enumar usor : A...si ma opresc...B... C...si-mi inchid ochii...D...E... era EA...si adorm...

Cateva...

Un pic din toate

Inca ma gandesc la ziua de vineri cand mi-a zburat inima din piept inca de dimineata...

Dar azi? Azi, sambata? Din nou cu inima zburata, ceasul este 6:30 si eu deschid ochii brusc. Da, se intampla din nou, ca in fiecare dimineata. Este refluxul, pamantul de sub picioarele mele ramane sterp, marea se indeparteaza usor de mine pe masura ce devin constient. Senzatia e aceeasi cu cea din unele dimineti cand trenul pleca usor din gara... Mi-e teama de reflux, el imi fura in fiecare dimineata marea in care ma scaldam, el imi aduce soare nemilos, el imi poate aduce atat de usor tristetea daca-i dau voie, el ma poate juca pe degete! Vreau sa dispara, vreau sa ramana oceanul vesnic prin care eu, dintr-un adanc mai mic cadeam intr-unul mai mare, explorand intunericimile din ce in ce mai mari ale dragostei.

Dar trezeste-te, e 7 deja! Te asteapta iarba umeda, lacul in care vei inota, copacii care insistent se prind de peretii stancosi ai muntelui, te asteapta doua strangeri de mana si bucuria revederii, pana si aparatul foto e mai nerabdator ca tine sa se trezeasca. Si tu ce faci, tot in pat esti? Da-te jos! Si ma dau... si asa incep 12 ore frumoase. Dar refluxul nu doarme... si e viclean, mereu la ora fixa imi aduce aminte ca sunt in picioarele goale pe un pamant uscat si fierbinte.

E ora 20 si zambetul micutului cu ochi albastri ma infioara. Ochii lui sunt bucuria ochilor mei. Doua perechi de ochi dulci am stiut, doar una a ramas.

Este 00:00 si refluxul are o ultima rabufnire : o tanara intinsa pe o banca de piatra priveste in gol la un felinar ascuns de ramurele verzi. E trista, e in lumea ei, se vede asta. Plec si eu capul, dar repede mi-l ridic si accelerez puternic.

Refluxul vine atat de des si atat de mult uscat lasa in urma. Dar apa sarata ma lasa mai curat, iar intr-o minunata zi el nu va mai fi nevoit sa vina. Caci atunci in mare ma voi scalda in voie... caci atunci EA va fi revenit.

P.S. : Luni seara imi pun speranta sa uploadez imagini

Azi

Ai simtit trepidatia? Si gandul ti-a alergat o clipa spre ceea ce nu ai vrea sa-ti mai amintesti? Nu, nu m-am putut abtine sa nu rememorez...

Cel care merita sa fie primul

Citesc in ochii lui sinceritatea. Inima percepe dragostea din vorbele lui.

Parintele stie tot, parintele mi-a cunoscut bucuria si esecul, victoria sau infrangerea, parintele mi-a cunoscut suferinta, mi-a plans alaturi si mi-a intins mana sa ma ridice. Parintele este tot ce conteaza mai mult intr-o lume din ce in ce mai rece : dragostea.

Nu te-ar rani niciodata! Este prietenul adevarat al vietii, din prima pana in ultima zi a existentei tale.

As rupe oricand o zi din viata mea pentru o lacrima in minus pe obrazul celor carora le port dragostea nemarginita...

Azi am zburat

Cu mult inainte de a-mi suna ceasul am deschis ochii de dimineata. In ceata vazand ora 6:30. Un pic entuziasmat, un pic adormit, ardeam de nerabdare pentru intalnirea de la ora 10 organizata in cadrul campaniei "Verde pentru biciclete".

La ora 8:15 deja pedalam spre centrul orasului pentru cateva minute petrecute in fata catedralei si nu inauntrul ei din cauza "costumatiei" mele.

Pornim la 10:30 aproximativ 80 de biciclisti din complexul studentesc, pe Bld. Liviu Rebreanu, la AEM schimband directia catre Ghiroda. Cativa kilometri de offroad pe o poteca foarte ingusta au facut ca multi sa ne abandoneze. Mi-am continuat drumul, pedaland incet prin iarba care imi gadila gleznele, printre cele cateva lacuri, prin vantul usor rece, acoperit de raze de soare scapate printre norii pufosi.

Ora 12:30. Numai cativa mai ajungem la punctul de plecare din complexul studentesc. Doar cateva minute am mai zabovit admirand un cuplu dragut pe biciclete, pana cand si acestia au plecat spre casa lor.

Raman singur si pornesc in viteza spre casa, traversand complexul, taind o parcare in diagonala. Picioarele imi pedalau nebuneste. Pinionul cel mai mare la pedale, cel mai mic la roata din spate si viteza aproape atinsese apogeul. Un viraj larg spre stanga, prea larg luat de mine. Dintr-o data cu incetinitorul am vazut cum rotile imi lovesc bordura si cum bicicleta mi se loveste violent, pe rand, de 3 stalpi mici asezati pe marginea trotuarului. Ea se incolaceste in jurul celui de-al patrulea, dar eu continuu... zburand. De aici totul a revenit parca la viteza nebuneasca dinaintea accidentului si nici nu stiu cum 4-5 metri i-am parcurs in zbor si apoi pe asfalt rostogolindu-ma.

N-am decat 4-5 zgarieturi pe un brat si pe genunchi. Nu acelasi lucru l-as putea spune despre draga bicicleta : o pedala rupta cu totul, pinioanele de la pedale indoite, ambele roti cu jocuri laterale. Mi-era draga...si inca o data am stiut ceva... atat cat dureaza sa pocnesti din degete, ceva sau cineva drag poate sa dispara.

Si totusi, a durat prea putin zborul...

Un prim Post

Primul Blog. Probabil singurul. De ce acum? De ce intr-o seara cand afara-i furtuna? De ce cand tocmai simt cum durerea de cap alearga spre mine? Raspunsul meu la astfel intrebari a devenit in ultima vreme scurt : asa a fost sa fie.

Fotografie? Imi pare rau ca nu-mi aduc aminte cum totul a inceput. Toate lucrurile mari incep dintr-o banalitate ce usor poate fi uitata. Si-am uitat-o. Lucruri mari? Stai putin, fotografiile mele sunt de incepator. Nu, fotografia este un mare lucru ce mi-a modificat cursul vietii. Directia s-a schimbat in toamna lui 2008, drumul decisiv fiind apucat in martie 2009 cand primul DSLR mi-a ramas lipit in maini. Fotografia mi-a devenit si devine tot mai mult un mod de viata. Fotografia, parintii, zambetul micutului meu verisor, piscurile muntilor si padurile sunt chiar viata mea. Neinconjurat de prieteni, fara dragostea EI ( unde EA reprezinta laitmotivul romantic ), fotografiatul castiga in fiecare zi o secunda in plus de atentie. Sunt un indragostit, fotografia si schiatul purtand povara dragostei mele oarbe. De ce doar ele? Asa a fost sa fie.

Ganduri? Fiindca mintea-mi explodeaza uneori, ganduri si trairi imi curg prin corp intr-un mod alert. Cand trupul imi ajunge la saturatie, confesiunilor le voi da frau liber. De ce aici si nu personal cuiva? Asa a fost sa fie.

In incheierea primului post, doar cateva lucruri ar mai fi de spus : acesta-i inceputul drumului spre maturitatea adevarata. Fiti maturi, dar pastrati copilaria in adancul vostru si fiti gata oricand sa v-o aratati. Cineva, la momentul potrivit o va aprecia. De cat mai multa pace sa aveti parte. Nu uitati ca oameni suntem cu totii si ca singurul lucru ce poate indrepta si salva orice este DRAGOSTEA. Ca asa este sa fie...