Caderi in piolet

Demult asteptam sa ma intorc in Fagarasi . Printre stanci, pe crestele inguste, prin zapada ce inca nu se lasa sa-i paraseasca. Asteptam demult culoarea lacului Capra si linistea ce-l domina, caci mi-a ramas imprimata inca dintr-o vara indepartata senzatia profunda de iesire completa din lumea realului. Cand urechile iti tiuie de atata liniste, iar adierea vantului nu te bate, ci pur si simplu sta si ea langa tine pe malul lacului, doar bataia surda a inimii din corp iti aminteste ca timpul inca se deruleaza si ca nu a stat in loc.

Plec bineinteles cu un pic de emotie sambata dimineata la 4 cu directia Balea Cascada, oarecum nerabdator sa prind pe dealuri un rasarit de neuitat, dar de care din pacate n-am avut parte din cauza norilor grosi. Pe la ora 8 traversam Sibiul, iar la iesirea din el ochii mi-au ramas blocati spre varfurile Fagarasilor ascunse de norii ca de vata. Intrand pe drumul ce brazdeaza verdele crud de la poalele muntilor, am redus si desi eram un pic in graba, mi-am permis sa opresc sa fac o poza. 

Balea Cascada zacea aproape pustie in cele cateva raze de soare care evadau din nori, doar cativa vanzatori de produse traditionale sa uitau mirati spre mine in timp ce ma indreptam spre statia telecabinei. Devin un pic descurajat  stiind ca nu voi putea urca la Balea Lac cu telecabina daca nu sunt macar 10 oameni la fel de doritori ca si mine pentru a ajunge acolo. M-am strecurat pe usa in statie, am urcat treptele pana la nivelul rampei de plecare unde m-a intampinat un domn care m-a linistit : la ora 10 este prima cursa fixa a telecabinei, chiar daca sunt mai putin de 10 turisti care vor sa urce cu ea. M-am uitat la ceas, mai aveam 30 de minute.

Dupa ce mi-am cumparat 3 batoane mari de ciocolata de casa, m-am bagat in masina si m-am schimbat cat am putut de repede. Dar degeaba m-am grabit, fiindca telecabina nu a plecat chiar la 10, ci pe la 10:30, intre timp mai aparand si inca 2 turisti de genul “gura-casca” :D 

Transfagarasanul vazut din telecabina era in mare parte lipsit de zapada, insa in cateva locuri, inclusiv sus la Balea Lac, se pierdea sub zapada de peste 1 metru, iar lacul de asemenea era in mare parte ascuns sub gheata. Ici,colo, cateva blocuri de gheata paralelipipedice dadeau de gol locul unde fusese amplasat hotelul de gheata. In rest, zapada, siroaie de apa scurgandu-se de la topirea ei, cateva raze de soare si un vanticel cald. 

M-am dus direct la Cabana Paltinul, unde bineinteles am fost singurul client din tot restaurantul, acolo mancand o friptura buna si destul de maricica impreuna cu muraturi al caror gust imi dadea sentimentul ca sunt la masa mea de acasa. Ca desert am mancat unul dintre batoanele de ciocolata in timp ce deja incepusem sa merg agale spre inceputul urcusului abrupt catre Saua Capra, tinta fiind clara : Vf. Vanatarea lui Buteanu (2507m).

Avand in vedere urcusul abrupt si destul de accidentat si faptul ca aveam in picioare bocancii cu talpa rigida (cam hardcore pentru conditiile respective) am hotarat sa urc pe cea mai mare parte a traseului pe zapada si cat mai direct spre Saua Capra. Practic ¾ din urcarea ce mi-am desenat-o in minte era prin zapada foarte tasata si un pic apoasa de la caldura. Vremea incepuse sa se imbunatateasca, soarele aparea din ce in ce mai des, vantul slab ma racorea, asa ca treapta cu treapta sapata am ajuns in sa in 50 de minute. Poate ca faceam si mai putin daca aveam si al doilea piolet. 

In sa era putina zapada, drept in fata dupa o coborare usoara gasindu-se Lacul Capra, doar gheata de pe conturul lui fiind mai subtire facand sa para ca apa are o culoare turcoaz. Nu am pierdut vremea prea mult acolo din cauza vantului destul de puternic si a norilor grosi si negri care se vedeau venind dinspre zona Negoiu. De aici, traseul a fost aproape lipsit de zapada, exceptia fiind o traversare pe curba de nivel de vreo 15 metri lungime care necesita atentie mai mare. In afara de aceasta traversare care este periculoasa in conditii de zapada, cu 5 minute inainte de varf mai este o trecere dificila, ea constand intr-o coborare de 2-3 metri pe verticala aproape, dupa care imediat urmeaza o urcare tot aproape pe verticala de 4-5 metri lungime. Foarte mare grija la ce prize va gasiti, incercati-le bine inainte, caci unele tind sa se desprinda din stanca! 

Pentru cei care nu stiu, Vanatarea lui Buteanu (gresit denumit Vanatoarea lui Buteanu) este considerat de foarte multi punctul de belvedere al Fagarasilor, avand perspectiva crestei principale atat spre Negoiu cat si spre Moldoveanu, iar in plus Creasta Arpaselului este adiacenta acestuia, foarte spectaculoasa dealtfel. Trapezul format de varfurile Vistea si Moldoveanu nu era vizibil deoarece era ascuns in nori, in schimb Negoiu si perechea Lespezi – Caltun se conturau extrem de bine in departare.

Pe varf se gaseste un mic postament din piatra cu o placheta de inox inscriptionata, eu folosindu-l pe post de scaunel sa privesc in cele patru zari. Dedesubt, o portiune din Transfagarasan se vede, iar mai jos spre Transilvania se vede localitatea Cartisoara. 

Nu la mult timp dupa ce-am ajuns pe varf si faceam poze spre Creasta Arpaselului, am vazut prin vizorul aparatului cativa care tocmai veneau pe acea creasta spre mine. Au fost 6 la numar, 7 daca iau in calcul si catelul care a ajuns inaintea lor, foarte glumeti si foarte darnici, oferindu-mi tot felul de lucruri de mancat. Dupa plecarea lor spre Lacul Capra, am mai ramas vreo 10 minute pe varf savurand ultimele raze de soare, caci norii de-i vazusem venind dinspre Negoiu se pare ca ajunsesera deasupra mea. 

Acum abia vine si partea interesanta, in caz ca restul v-a plictisit :D 

Dupa inca 10 minute au inceput sa apara primii picuri de ploaie, am grabit pasul si mi s-a parut ca foarte putin am facut pana in Saua Capra, unde ploaia a inceput cu adevarat. Am stat o clipa sa ma gandesc daca sa-mi pun coltarii pe coborare, n-am fost de acord cu ideea, asa ca mi-am scos doar pioletul si am inceput coborarea spre Balea Lac. Estimez ca panta are undeva la 60 de grade, asa ca am sporit atentia, chiar daca ploaia ma presa sa ajung mai repede jos. Am parcurs prima parte un pic mai putin abrupta fara probleme,  dupa care trebuia sa intru pe portiunea abrupta care era si cu mult mai lunga decat prima. Dupa 1 metru parcurs am decis ca este cazul sa ma intorc cu spatele si sa cobor facandu-mi trepte, doar ca neprevazutul s-a produs : am alunecat! Zapada era si mai umeda si mai lunecoasa din cauza ploii, asa ca pe cand stateam pe lateral gata sa ma intorc cu spatele la panta, a cedat si m-am trezit ca o iau la vale prinzand cu fiecare fractiune de secunda mai multa viteza. Cred ca primii 15 metri de alunecare am fost pur si simplu blocat din cauza acestui fapt, dupa care mi-a revenit sangele rece si am pus in practica ceea ce invatasem pe pante mai putin abrupte : caderea in piolet. Apasand doar cu varful lui in zapada, viteza nu mi s-a diminuat, dar nici nu a mai crescut. Putin cate putin si ritmic am inceput sa infig si varful cozii lui, de data aceasta reducandu-mi-se vizibil viteza. Desi eram plin de adrenalina am hotarat sa nu-mi opresc de tot lunecarea, ci sa continuu asa pana aproape de zona pietrelor deoarece ploaia se intetise si mai mult si nu-mi doream sa mai stau mult in ea. A urmat o portiune de pietre pe care am coborat-o pe picioare, dupa care ultimul segment  acoperit cu zapada l-am coborat din nou alunecand, viteza controland-o in functie de cat de adanc bagam pioletul in zapada. Practic am coborat din Saua Capra la Balea Lac in 15 minute. Nu pot spune decat ca alunecand pe acea coborare, nu ai nici o sansa de a scapa intreg fara piolet. Si aici ma refer la fracturi in cel mai bun caz, in mod normal avand absolut toate sansele sa mori in momentul in care ajungi la pietre cu viteza.

Cu pasi repezi am intrat in statia telecabinei cu gandul de a ma schimba, caci transpirasem, apa ploii nu m-a patruns deloc, chiar daca aveam pe mine softshelluri. Inauntru, zambitori, erau cativa nemti cu un ghid roman, acesta fiind si primul care m-a intrebat : ti-a fost frica? Atunci am aflat cum m-au vazut cand am alunecat si cum m-au urmarit cu privirea pana jos. Raspunsul meu a fost “da, mi-a fost frica mai ales la inceput, dar nu-mi era strain procedeul de control al vitezei cu ajutorul pioletului”. In tot acest timp cand eu ii spuneam ghidului ce s-a intamplat, nemtii priveau inmarmuriti cand spre piolet, cand spre mine :D

Cam asta a fost mica mea aventura de o zi in Fagarasi, nelipsita de pericole, ceea ce ma bucura cel mai mult, fiindca traind si depasind cu bine un pericol te simti mult mai viu si mai liber. Grijile, necazurile, oamenii rai si prosti, toate palesc, toate raman acolo undeva jos in campie, intre munti si pe varfuri traind in puritate si armonie sufleteasca.