Caderi in piolet

Demult asteptam sa ma intorc in Fagarasi . Printre stanci, pe crestele inguste, prin zapada ce inca nu se lasa sa-i paraseasca. Asteptam demult culoarea lacului Capra si linistea ce-l domina, caci mi-a ramas imprimata inca dintr-o vara indepartata senzatia profunda de iesire completa din lumea realului. Cand urechile iti tiuie de atata liniste, iar adierea vantului nu te bate, ci pur si simplu sta si ea langa tine pe malul lacului, doar bataia surda a inimii din corp iti aminteste ca timpul inca se deruleaza si ca nu a stat in loc.

Plec bineinteles cu un pic de emotie sambata dimineata la 4 cu directia Balea Cascada, oarecum nerabdator sa prind pe dealuri un rasarit de neuitat, dar de care din pacate n-am avut parte din cauza norilor grosi. Pe la ora 8 traversam Sibiul, iar la iesirea din el ochii mi-au ramas blocati spre varfurile Fagarasilor ascunse de norii ca de vata. Intrand pe drumul ce brazdeaza verdele crud de la poalele muntilor, am redus si desi eram un pic in graba, mi-am permis sa opresc sa fac o poza. 

Balea Cascada zacea aproape pustie in cele cateva raze de soare care evadau din nori, doar cativa vanzatori de produse traditionale sa uitau mirati spre mine in timp ce ma indreptam spre statia telecabinei. Devin un pic descurajat  stiind ca nu voi putea urca la Balea Lac cu telecabina daca nu sunt macar 10 oameni la fel de doritori ca si mine pentru a ajunge acolo. M-am strecurat pe usa in statie, am urcat treptele pana la nivelul rampei de plecare unde m-a intampinat un domn care m-a linistit : la ora 10 este prima cursa fixa a telecabinei, chiar daca sunt mai putin de 10 turisti care vor sa urce cu ea. M-am uitat la ceas, mai aveam 30 de minute.

Dupa ce mi-am cumparat 3 batoane mari de ciocolata de casa, m-am bagat in masina si m-am schimbat cat am putut de repede. Dar degeaba m-am grabit, fiindca telecabina nu a plecat chiar la 10, ci pe la 10:30, intre timp mai aparand si inca 2 turisti de genul “gura-casca” :D 

Transfagarasanul vazut din telecabina era in mare parte lipsit de zapada, insa in cateva locuri, inclusiv sus la Balea Lac, se pierdea sub zapada de peste 1 metru, iar lacul de asemenea era in mare parte ascuns sub gheata. Ici,colo, cateva blocuri de gheata paralelipipedice dadeau de gol locul unde fusese amplasat hotelul de gheata. In rest, zapada, siroaie de apa scurgandu-se de la topirea ei, cateva raze de soare si un vanticel cald. 

M-am dus direct la Cabana Paltinul, unde bineinteles am fost singurul client din tot restaurantul, acolo mancand o friptura buna si destul de maricica impreuna cu muraturi al caror gust imi dadea sentimentul ca sunt la masa mea de acasa. Ca desert am mancat unul dintre batoanele de ciocolata in timp ce deja incepusem sa merg agale spre inceputul urcusului abrupt catre Saua Capra, tinta fiind clara : Vf. Vanatarea lui Buteanu (2507m).

Avand in vedere urcusul abrupt si destul de accidentat si faptul ca aveam in picioare bocancii cu talpa rigida (cam hardcore pentru conditiile respective) am hotarat sa urc pe cea mai mare parte a traseului pe zapada si cat mai direct spre Saua Capra. Practic ¾ din urcarea ce mi-am desenat-o in minte era prin zapada foarte tasata si un pic apoasa de la caldura. Vremea incepuse sa se imbunatateasca, soarele aparea din ce in ce mai des, vantul slab ma racorea, asa ca treapta cu treapta sapata am ajuns in sa in 50 de minute. Poate ca faceam si mai putin daca aveam si al doilea piolet. 

In sa era putina zapada, drept in fata dupa o coborare usoara gasindu-se Lacul Capra, doar gheata de pe conturul lui fiind mai subtire facand sa para ca apa are o culoare turcoaz. Nu am pierdut vremea prea mult acolo din cauza vantului destul de puternic si a norilor grosi si negri care se vedeau venind dinspre zona Negoiu. De aici, traseul a fost aproape lipsit de zapada, exceptia fiind o traversare pe curba de nivel de vreo 15 metri lungime care necesita atentie mai mare. In afara de aceasta traversare care este periculoasa in conditii de zapada, cu 5 minute inainte de varf mai este o trecere dificila, ea constand intr-o coborare de 2-3 metri pe verticala aproape, dupa care imediat urmeaza o urcare tot aproape pe verticala de 4-5 metri lungime. Foarte mare grija la ce prize va gasiti, incercati-le bine inainte, caci unele tind sa se desprinda din stanca! 

Pentru cei care nu stiu, Vanatarea lui Buteanu (gresit denumit Vanatoarea lui Buteanu) este considerat de foarte multi punctul de belvedere al Fagarasilor, avand perspectiva crestei principale atat spre Negoiu cat si spre Moldoveanu, iar in plus Creasta Arpaselului este adiacenta acestuia, foarte spectaculoasa dealtfel. Trapezul format de varfurile Vistea si Moldoveanu nu era vizibil deoarece era ascuns in nori, in schimb Negoiu si perechea Lespezi – Caltun se conturau extrem de bine in departare.

Pe varf se gaseste un mic postament din piatra cu o placheta de inox inscriptionata, eu folosindu-l pe post de scaunel sa privesc in cele patru zari. Dedesubt, o portiune din Transfagarasan se vede, iar mai jos spre Transilvania se vede localitatea Cartisoara. 

Nu la mult timp dupa ce-am ajuns pe varf si faceam poze spre Creasta Arpaselului, am vazut prin vizorul aparatului cativa care tocmai veneau pe acea creasta spre mine. Au fost 6 la numar, 7 daca iau in calcul si catelul care a ajuns inaintea lor, foarte glumeti si foarte darnici, oferindu-mi tot felul de lucruri de mancat. Dupa plecarea lor spre Lacul Capra, am mai ramas vreo 10 minute pe varf savurand ultimele raze de soare, caci norii de-i vazusem venind dinspre Negoiu se pare ca ajunsesera deasupra mea. 

Acum abia vine si partea interesanta, in caz ca restul v-a plictisit :D 

Dupa inca 10 minute au inceput sa apara primii picuri de ploaie, am grabit pasul si mi s-a parut ca foarte putin am facut pana in Saua Capra, unde ploaia a inceput cu adevarat. Am stat o clipa sa ma gandesc daca sa-mi pun coltarii pe coborare, n-am fost de acord cu ideea, asa ca mi-am scos doar pioletul si am inceput coborarea spre Balea Lac. Estimez ca panta are undeva la 60 de grade, asa ca am sporit atentia, chiar daca ploaia ma presa sa ajung mai repede jos. Am parcurs prima parte un pic mai putin abrupta fara probleme,  dupa care trebuia sa intru pe portiunea abrupta care era si cu mult mai lunga decat prima. Dupa 1 metru parcurs am decis ca este cazul sa ma intorc cu spatele si sa cobor facandu-mi trepte, doar ca neprevazutul s-a produs : am alunecat! Zapada era si mai umeda si mai lunecoasa din cauza ploii, asa ca pe cand stateam pe lateral gata sa ma intorc cu spatele la panta, a cedat si m-am trezit ca o iau la vale prinzand cu fiecare fractiune de secunda mai multa viteza. Cred ca primii 15 metri de alunecare am fost pur si simplu blocat din cauza acestui fapt, dupa care mi-a revenit sangele rece si am pus in practica ceea ce invatasem pe pante mai putin abrupte : caderea in piolet. Apasand doar cu varful lui in zapada, viteza nu mi s-a diminuat, dar nici nu a mai crescut. Putin cate putin si ritmic am inceput sa infig si varful cozii lui, de data aceasta reducandu-mi-se vizibil viteza. Desi eram plin de adrenalina am hotarat sa nu-mi opresc de tot lunecarea, ci sa continuu asa pana aproape de zona pietrelor deoarece ploaia se intetise si mai mult si nu-mi doream sa mai stau mult in ea. A urmat o portiune de pietre pe care am coborat-o pe picioare, dupa care ultimul segment  acoperit cu zapada l-am coborat din nou alunecand, viteza controland-o in functie de cat de adanc bagam pioletul in zapada. Practic am coborat din Saua Capra la Balea Lac in 15 minute. Nu pot spune decat ca alunecand pe acea coborare, nu ai nici o sansa de a scapa intreg fara piolet. Si aici ma refer la fracturi in cel mai bun caz, in mod normal avand absolut toate sansele sa mori in momentul in care ajungi la pietre cu viteza.

Cu pasi repezi am intrat in statia telecabinei cu gandul de a ma schimba, caci transpirasem, apa ploii nu m-a patruns deloc, chiar daca aveam pe mine softshelluri. Inauntru, zambitori, erau cativa nemti cu un ghid roman, acesta fiind si primul care m-a intrebat : ti-a fost frica? Atunci am aflat cum m-au vazut cand am alunecat si cum m-au urmarit cu privirea pana jos. Raspunsul meu a fost “da, mi-a fost frica mai ales la inceput, dar nu-mi era strain procedeul de control al vitezei cu ajutorul pioletului”. In tot acest timp cand eu ii spuneam ghidului ce s-a intamplat, nemtii priveau inmarmuriti cand spre piolet, cand spre mine :D

Cam asta a fost mica mea aventura de o zi in Fagarasi, nelipsita de pericole, ceea ce ma bucura cel mai mult, fiindca traind si depasind cu bine un pericol te simti mult mai viu si mai liber. Grijile, necazurile, oamenii rai si prosti, toate palesc, toate raman acolo undeva jos in campie, intre munti si pe varfuri traind in puritate si armonie sufleteasca.                

Cicloturism 1-4 Mai 2013

Toate escapadele mele s-au materializat datorita unei idei venite din senin. Cand mi-am comandat in iarna tricoul personalizat cu numele meu la Shareyes Ngo nu mi-am imaginat unde il voi folosi prima oara. Vazandu-l pe Mark Beaumont batand recordul mondial la inconjurul lumii pe bicicleta, ideea a venit la fel de rapid cum flacara apare in varful chibritului.

Asa a aparut ideea de a face un tur cat imi permite timpul de lung. De la un traseu initial de 340km pe care mi-l stabilisem, am ajuns la unul de 540km, urmand sa-i parcurg pe durata a 4 zile. Diferenta totala de nivel de 7000m si cei peste 135km ce trebuia sa-i parcurg zilnic, nu anuntau o treaba prea usoara, mai ales ca era prima oara cand mergeam cu atatea bagaje.

Mi-am ales un traseu astfel incat sa-mi bucur cat mai mult sufletul, dorindu-mi sa ma plimb pe malul lacurilor apropiate de Resita, sa urc Semenicul inca o data, sa beau apa de la Cascada Bigar si sa insotesc Dunarea de cand intra in tara, pana la casa parinteasca.

Planificari peste planificari, lista devenea din ce in ce mai cuprinzatoare de lucruri ce trebuia sa le iau, pregatitul bicicletei, toate presarate cu emotii. Asa am si plecat in dimineata de 1 Mai, cu emotii, nu puternice, ci profunde, astfel incat primii 10km pana la iesirea din oras mintea mi s-a golit de tot ce putea exista negativ, incepand sa se umple cu o stare pura de eliberare. 

Sunt asadar in Ziua 1.

De cand am plecat cerul era noros si am simtit cativa picuri la cativa km apropiere de Voiteg. Am inceput sa pedalez din ce in ce mai agitat si oarecum nervos fiindca simteam miros de ploaie si nu voiam sa ma intorc! Cand am intrat in Voiteg, la 30 km de Timisoara, aveam hainele partial umezite, dar partea urata era faptul ca a inceput sa cada de sus abundent. Ghinion! Sau nu, norocul meu! Fiindca eram intr-o localitate unde ma puteam adaposti. Si am facut-o, pe terasa unei carciumi, unde la 8 si jumatate dimineata se servea micul dejun : bere. N-a trebuit sa astept decat vreo 10 minute pana sa se opreasca ploaia, soarele a inceput si el sa mijeasca dintre nori, asa ca m-am vazut pus din nou pe bicicleta, pedaland prin baltoacele de pe marginea drumului. Ma opresc sa fac cateva poze si sa povestesc intr-un filmulet ce s-a intamplat. Kilometrii curg unul dupa altul, merg un pic stresat din cauza ca cerul era tot noros, dar ajung cu bine in 5 ore la Resita.  La primul OMV ma opresc (nu ca sa alimentez cu benzina :D ) sa mananc un sandwich mare si sa-mi umplu bidoanele cu apa. 

Primele explicatii date intr-un video :D 

Video inainte de Bocsa :

Cu ajutorul explicatiilor unui domn, nimeresc drumul care duce atat spre Lacul Secu, cat si mai departe spre Trei Ape si Gozna. La un moment dat drumul spre Secu se face la stanga, iar de acolo este de mers aproape 15 km. Urcarea este ceva mai abrupta pe o portiune, in rest este decenta, bineinteles vorbind din punctul de vedere al unui biciclist care are pe portbagaj aproximativ 20 kg. Drumul in mare parte foarte prost, cu mult nisip din timpul iernii probabil si plin de peticeli. Partea buna este ca este destul de racoros datorita faptului ca urci prin padure. Lacul in sine se vede destul de putin datorita vegetatiei, malurile sunt foarte abrupte si astfel zona s-a pastrat destul de salbatica. Singurul punct unde poti vedea ceva mai mult este capatul, insa nu-i nici pe departe atat de frumos ca partea de mijloc.

Scopul este sa ajung dincolo de capatul lacului, la Hotel Turist unde am aflat ca pot manca destul de bine. Si da, chiar am mancat o friptura foarte buna, servita de un domn ospatar care se tinea de mese de baut ce era. Foarte amuzant cum imi vorbea, dar si mai amuzant era sa-l vad cum se ducea undeva in spate ferit de ochii altora, dar nu si de ai mei, pentru a mai bea cateva guri de bere la doza. Ce naiba, doar era 1 Mai! Si eu as fi baut o bere rece daca nu mai aveam de pedalat. 

Video intre Resita si Lacul Secu : 

Am fost destul de prost inspirat ca nu mi-am umplut bidoanele cu apa, fiindca aveam sa sufar mai tarziu din cauza setei. M-am retras asadar de la Lacul Secu, coborand atent din cauza nisipului de pe asfalt. Ajuns din nou in drumul care duce spre celelalte lacuri, simt aerul fierbinte cum imi ajunge in plamani. Privesc spre bidoanele de apa, unul era gol, celalalt pe jumatate. Peste 5 km nu mai aveam nimic. Speranta mi se pune in localitatea Cuptoare de unde voiam sa ma alimentez cu apa, ceea ce am si facut multumita unei domnisoare care mi-a aratat unde gasesc o pompa cu apa. Eram cu gura uscata de sete si ma simteam sleit de puteri, dar dupa vreo 2-3 reprize de baut apa rece, dupa ce m-am spalat pe fata si mi-am udat bratele, eram ca nou. Ma gandesc apoi ce coincidenta, eu rupt de sete am ajuns in Cuptoare pentru a ma racori!  

Un video de la inceputul drumului spre Valiug,Trei Ape,Valiug : 

Am pornit vesel mai departe, intr-o urcare usoara, amintindu-mi cu placere cum in urma cu 2 ani, tot in luna mai, urcam alaturi de Emil si Costel acelasi drum pentru a ajunge pe Semenic. Drumul incepand din Cuptoare este foarte bun, foarte placut din cauza linistii, urcusul este mai mult decat acceptabil si este destul de racoros din cauza ca de-o parte si de alta este padurea. Apropiindu-ma de Valiug incep sa am din nou emotii fiindca vad nori tot mai negri pe cer, iar pe cand incep sa urc spre Lacul Gozna aud si primele tunete. Am parasit asadar drumul care continua drept spre Trei Ape si Semenic si am facut la dreapta intr-o urcare abrupta pentru a ajunge in capatul indepartat al Lacului Gozna. 

Doua video dupa Cuptoare :

Multa agitatie in zona, masini care circulau in ambele sensuri, muzica data la maxim, plin de lume cu creiere “evoluate”. Am norocul sa intalnesc un adolescent pe bicicleta pe care-l intreb daca stie daca mai sus gasesc vreun loc mai ferit pentru cort. Dupa vreo 2-3 minute de explicatii plec ingrijorat fiindca dupa spusele lui mai aveam ceva de mers pana intr-un loc unde-mi puteam pune cortul. Aud inca tunete, dar imediat am o surpriza : am ajuns la capatul lacului si pe partea stanga a drumului se face un spatiu destul de larg numai bun pentru campat. Nu era tocmai ferit, era in vazul tuturor care treceau cu masina, dar fortat din cauza ploii care avea sa vina, imi aleg rapid locul unde sa-mi asez cortul.

Ma misc cu incetinitorul, dar ridic cortul cu bine. Cand sunt aproape de final, 3 baieti destul de beti trec prin iarba pe langa mine, unul din ei exclamand la mine : “pune-i si paratrasnet ca vine ploaia!” . Rad, fac si eu o gluma ca sa-si vada mai departe de drum si finalizez cortul, cu tot cu bagat bicicleta sub unul dintre antreuri. 

Dupa ce m-am bagat in cort sa ma igienizez un pic si sa ma schimb in ceva mai lejer, a inceput si ploaia. N-a tinut decat vreo 10 minute. Am mai iesit apoi si-am stat pur si simplu sa privesc in jur. Pe partea cealalta a drumului curgea Barzava, iar o cascada de pe ea mica de inaltime umplea toata zona cu vuietul ei, astfel incat masinile care treceau nici nu le auzeam. Apropo de masinile de pe drumul acela : mult prost gust si multa nesimtire am vazut. Pacat.

In cort imi pregatesc mancarea, mananc pe saturate mancare calda, inregistrez un mic rezumat, imi exprim un pic ingrijorarea fata de ziua care urma din cauza ca stiam ca voi avea destul de mult de urcat, dupa care adorm bustean. Ultima privire cred ca am aruncat-o kilometrajului, 155km facusem, 8 ore efective de pedalat. 

Si un video ultim pentru prima zi : 

Ziua 2 incepe pe la 7:30, avand initial gandul sa plec cat mai repede la drum. Cand ies din cort constat ca-i foarte multa umezeala, cortul ca-mi este plin de roua, asa ca decid sa mai aman un pic plecarea avand in vedere ca si soarele incepuse sa-si faca aparitia de dupa munte. Merg pe malul Barzavei, fac poze, zambesc, sar de colo colo foarte binedispus, imi inmoi mainile in apa rece, apoi stau cateva minute asezat pe o piatra sa ascult apa. Abia pe la 9:30 pornesc la drum. Nu am mers decat cativa kilometri si am remarcat o pensiune foarte placuta ca si aspect pe partea dreapta, unde m-am gandit sa iau micul dejun, mai ales ca la etaj parea ca poti sa stai pe terasa. Zis si facut, am intrat, o domnisoara cu ochi albastri blondina imbracata intr-un fel de costum popular mi-a zis ce as putea manca, dupa care m-am pus la o masa pe terasa cu vedere spre lac. Am mancat o omleta foarte buna si mare cu de toate si un fresh din multe fructe. Mai tarziu s-a vazut cat de mult a contat aceasta masa.

Mi-am continuat drumul, pret de aproape 2 km se coboara in Valiug, dupa care se face la dreapta spre Trei Ape si Semenic.

Din Valiug urcusul este decent, asfaltul bun, racoare din cauza ca acesta serpuieste prin padure. Dupa 8 km aproape de urcat, se ajunge la o noua intersectie : la dreapta spre Semenic (8km ceva mai abrupti) si drept in fata spre Trei Ape (tot 8 km, dar in coborare pe alocuri mai abrupta). Ma gandesc cateva minute ce-ar fi mai bine sa fac, sa urc intai pe Semenic sau sa cobor spre Trei Ape? Am luat decizia din cauza vantului, care sufla puternic dinspre Trei Ape. M-am gandit ca cu putin noroc, poate il prind si la intors tot asa, astfel incat sa bata din spate cand urc. Mi-am dat drumul la vale, nu am reusit sa prind nu stiu ce viteza din cauza vantului care-mi sufla din fata si m-am oprit de vreo 2-3 ori ca sa cobor pe malul lacului care se gaseste pe partea dreapta. Fata de Lacul Secu, poti vedea mai mult spre lac mergand pe marginea soselei, iar lacul in sine este mult mai primitor, nu atat de salbatic. Sunt si locuri extrem de multe de campat, as fi dat oricat pentru mai mult timp la dispozitie pentru a dormi la marginea padurii pe malul paraiaselor care alimenteaza lacul. De asemenea, n-am sa uit niciodata mirosul de brad de pe mal si nici barcutele cu oameni care circulau de-a lungul lacului. Drumul trece prin Garana, de fapt pe la marginea ei, urmeaza apoi Statiunea Trei Ape si in final capatul lacului. 

Video de pe malului Lacului Trei Ape : 

Capatul este superb, cu o limba de pamant acoperit cu un strat moale de iarba ce inainteaza cativa zeci de metri in apa. N-am rezistat, m-am descaltat ca sa simt gadilaturile ei in talpi si m-am asezat, dupa care m-am intins. Nu stiu cat timp am pierdut, dar nu mi-a pasat. Zgomotul naturii, o combinatie de apa care curge, cantec de pasari, vant si fosnet de frunze, imi faceau scenariul perfect pentru o amintire unica.
Ma intorc. Sunt inca cu gandul la ce trairi am avut si de aceea simt ca pedalez mai usor. Dar si vantul ma ajuta, fiindca nu s-a schimbat, a continuat sa bata in aceeasi directie.

Parca imediat am ajuns la intersectia catre Semenic. Acu-i acu’ Cataline! Un urcus prin padure destul de dificil de 8 km pot spune, nu intampinasem greutati pe el in urma cu 2 ani, insa de data asta aveam bagaje si povestea era cu totul alta. Motivatia mi-a crescut in momentul in care intr-o curba mai expusa se vedea clar Semenicul cu al lui varf Piatra Goznei pe care urma sa ajung.

Am iesit din padure, a inceput vantul puternic si rece, iar pe o parte a drumului erau troiene de 2 metri de zapada ramasa din iarna. M-am chinuit de vreo 10 ori sa urc un troian pentru a-mi face o poza pe el. Din cauza ca aparatul se declansa in 10 secunde si nu aveam timp sa urc. In cele din urma am reusit. Aproape :D

Nu am pierdut mult timp pe Semenic. Am urcat rapid pe Piatra Goznei, mi-am facut o poza si am coborat mai la adapost, caci pe varf vantul sufla cu mare putere. M-am energizat cu ceva dulciuri si mi-am inceput coborarea, care n-a fost deloc grozava deoarece si aici era mult nisip lasat din timpul iernii. Unde mai pui si faptul ca mai trecea cate o masina si inghiteam praful lasat de ea, chiar nu a fost o placere. Trecand prin dreptul intersectiei spre Lacul Gozna, am auzit din spate o urare : Vaya con Dios! Cand m-am uitat inapoi, un tip pe bicicleta coborase si el cred ca in spatele meu, dar imi facea din mana fiindca o luase spre lac. Am strigat “Saluuuut!” si am continuat coborarea. Am coborat cu bine si destul de in graba, fiindca nici nu stiu cum zburase timpul, dar am intrat inapoi in Resita dupa ora 17. Acolo, foarte cald, termometrul imi arata 31 de grade. Mai aveam un bidon de apa, dar planuiam sa-l umplu si pe al doilea inainte de a iesi spre Anina.  Nu stateam prost la capitolul energie in schimb, dar nu voiam sa pedalez peste ora 19.  

Am renuntat sa mai mananc un pranz consistent, dandu-mi seama ca sunt in intarziere cu vreo 2 ore din cauza ca nu am plecat dimineata la 8 asa cum imi propusesem. Alimentatul cu apa de asemenea l-am tot amanat, gandindu-ma ca voi gasi apa inainte de a iesi din Resita spre Anina. Dar m-am gandit prost, singurul magazin pe care l-am intalnit in drum era inchis, iar vreun izvor n-am zarit. Nu era prea grozava situatia, eram in urma cu timpul, cu numarul de km, renuntasem la un pranz bun si mai aveam 750ml de apa. Planul era sa ajung in acea seara la Cascada Bigar unde sa inoptez, dar mi-am dat seama ca-i imposibil. Asa ca mi-am propus sa urc spre Anina cat sa-mi mai ramana niste apa pentru a doua zi  si sa ochesc vreun loc bun de cort. Aveam totusi o speranta ca la Carasova, la podul de peste Caras era o pensiune, de unde as fi putut lua apa. Mi-am pastrat calmul, mi-am gasit rimult si cei 12 km pana la Carasova s-au derulat usor. Surpriza neplacuta la pensiunea despre care vorbeam, era inchisa. Ca sa ajung in Carasova propriu-zisa ar fi trebuit sa cobor pe un drum foarte abrupt de pietre si am scos rapid asta din calcule avand bagaje pe bicicleta. Asa ca mi-am continuat drumul, cautand cu privirea un loc pentru cort. Nu cred ca am mers mai mult de 1km, ca in dreapta am observat un drum de piatra mai putin inclinat care probabil ducea in Carasova. M-am bagat curios pe el, fiindca mi s-a parut ca la cativa zeci de metri este un spatiu plat numai bun pentru cort. Si avusesem dreptate. Locul era foarte ferit de sosea, nu se putea vedea de pe ea, erau cativa copacei in jur, drumul de piatra care cobora usor si o priveliste foarte frumoasa asupra Carasovai. M-am bucurat, gasisem un loc foarte bun, singurul impediment fiind apa.

Am renuntat sa-mi fac o supa din cauza apei putine, am mancat o conserva de peste in ulei, gandind ca daca voi manca grasimi voi avea energie mai mare a doua zi. Apoi alune, desi erau cam sarate si imi provocau sete. Am mai facut o inregistrare, scuze pentru grimasele pe care le-am tot facut, dar aveam resturi de alune printre dinti.

Tragand linie dupa a doua zi, fusese mult mai frumoasa decat prima, parcursesem doar 90 de km, dar ma consolam cu gandul ca incepand de la Anina nu voi mai avea atat de urcat, deci voi putea recupera numarul de kilometri restant. Pentru urmatoarea zi mai aveam 4 degete de apa in bidon si aveam de gand sa beau un energizant inainte de drum. Peste noapte a fost cald in cort, nu m-am bagat in sacul de dormit decat un pic de dimineata, iar vantul a suflat destul de tare.

Video dupa Resita, inspre Anina :

Video de final de zi : 

In Ziua 3 m-am trezit la 6:30. Am mancat cateva felii de salam uscat si niste pesmeti, am baut energizantul, am strans cortul si la 7:30 eram deja pe bicicleta. 17 km aveam de facut pana la Anina cu cele 4 degete de apa din bidon, in conditiile in care aveam de urcat niste serpentine destul de abrupte si foarte expuse vantului. Dar orice ar fi fost, in ziua aia trebuia sa ajung cel putin la Bazias.  

Cei 17 km pana la Anina au fost o proba mai mult psihica, incercand pe cat posibil sa nu incetinesc ritmul datorita vantului care-mi sufla din fata prin metoda vorbitului cu voce tare :D Pe parcursul urcarilor am gasit tot felul de motive pentru care vantul imi bate din fata, care de care mai hazlii, de la faptul ca el se bucura sa ma atinga pentru ultima data inainte sa parasesc muntii din Caras, pana la faptul ca el prefera sa sufle din fata fiindca voia sa-mi atinga chipul, nu din spate pentru a-mi mangaia dosul. Imi repetam ca setea este o iluzie. In clipa in care am zarit in jos Anina, am baut rapid apa din bidon, mi-am facut poze repede, dupa care am continuat. Pentru cei care nu stiu, atunci cand esti insetat este mai bine sa bei mai multa apa deodata, decat sa bei cate o gura doar pentru a face economie.

Odata ce te apropii de Anina drumul mai mult coboara decat urca, asa ca am devenit un pic mai relaxat psihic si am pedalat mai cu spor. 

Surpriza de proportii! Ajung 2 cicloturisti din urma, echipati fiecare cu foarte multe bagaje pe biciclete. Vad gentile Ortlieb si imi dau seama ca sunt straini. Ma pun in paralel cu ei si incepem o mica discutie din mers in urma careia am fost partial socat. Erau britanici, plecati din Marea Britanie cu 32 de zile in urma si se indreptau catre….Noua Zeelanda! Brusc m-am simtit un nimic, mi-am privit kilometrajul si adunasem pana in 300 de km, iar ei aveau cateva mii facuti si inca vreo 10 mii de pedalat. Mi-am exprimat admiratia, i-am incurajat sa nu renunte si ne-am luat ramas bun cu speranta ca voi auzi de ei la un moment dat ca au ajuns acolo unde isi propusesera. Erau mult mai lenti decat mine, nu i-am mai vazut de atunci, desi in Anina am facut o pauza mai lunga. Nu pot sa zic decat “Impresionant!” . 

In Anina primul obiectiv era procurarea de apa si dulciuri, nemaiavand de niciunele. Dintr-un supermarket am luat totul. Apoi voiam sa mananc. M-am intors la supermarket pentru a o intreba pe cea de la casa daca gasesc un loc unde sa mananc bine. Mi-a zis ca nu gasesc decat la Fast Food mancare sau la pizzerie. La Fast Food era inchis la ora aia (era pana in 10 dimineata), dar la pizzerie oamenii doar ce deschisesera, patronul servind cafeaua la o masa cu un prieten al lui. S-au bucurat sa ma vada, fiind si ei amatori de mers pe doua roti, asa ca tot timpul cat am stat acolo le-am povestit ce va povestesc si voua acum. Mi-au comandat o pizza foarte buna, mare si cu de toate si o cana imensa de suc natural din portocale, lamai si banane. Pizza nu am reusit sa o mananc toata, mi-au mai ramas doua triunghiuri pe care mi le-au pus la pachet.

Am parasit si Anina. Pedalam cu greutate din cauza ca mancasem si bausem foarte mult, dar incet-incet am inceput sa-mi revin. La intersectia de dupa Anina am facut la stanga spre Bozovici, la dreapta fiind Oravita la 26 de km departare. Pe drumul spre Bozovici aveam de facut pana in 20 de km de-a lungul Minisului pana la Cascada Bigar, pentru cei care nu stiu, anul acesta fiind votata ca fiind cea mai frumoasa cascada din lume din categoria sa. Drumul este in stare foarte buna, curbe dupa curbe, marginit de maluri destul de abrupte.

Doua mostre video cu drumul (scuze pentru vantul care batea in aparat) : 

Un video tot de acolo : 

Tot pentru cei care nu stiu, cascada este acolo unde-i amplasat pe marginea drumului un postament de piatra cu Paralela 45. Destul de aglomerat acolo, in toamna cand fusesem pe cursiera de la Resita pana la cascada si inapoi, era pustiu. Langa cascada se gaseste un foisor destul de incapator, dar destul de paraginit si alipit de el este un adapost, dar si mai paraginit. La nevoie se poate intinde cortul in foisor, ceea ce si eu intentionam daca as fi ajuns seara acolo. Un pic mai sus pe poteca daca urci sunt amenajate niste brauri, asfel incat se formeaza mici cascade de apa. Apa este buna de baut, eu de acolo mi-am umplut bidoanele, insa daca insistati, urcati 2 minute mai sus pentru a lua apa chiar de acolo de unde izvoraste de sub munte. 

Nu am pierdut mult timp din cauza aglomeratiei, dar si din cauza ca mai aveam destul de pedalat.

Intors la intersectia de la Anina, continuu drept spre Oravita cu gandul ca n-am decat de coborat foarte mult si putin de urcat. Nu am fost foarte atent cand mi-am creeat traseul pe Bikemap, ca am avut de urcat 12 km continuu pante destul de generoase. Nu-mi convenea, nu din cauza ca trebuia sa depun efort, dar inaintam incet, deci pierdeam mai mult timp decat estimasem. Dupa 7 km pe partea stanga a drumului am vazut o Dacie Papuc plina de bidoane de plastic si un baiat care le umplea de la izvor. M-a lasat sa beau apa proaspata pe saturate, dupa care l-am intrebat daca mai am mult de urcat. Fiind din zona, mi-a spus exact : 5 km de urcat si apoi 14-15 km coborare pana in Oravita. Cand am aflat cat mai am de urcat, altfel am pedalat, e diferit totusi sa pedalezi in sus si sa nu stii cat ai de inaintat asa. Fara probleme am urcat cei 5 km, iar apoi a inceput coborarea spectaculoasa cu viteze intre 35 si 61 km/h . Cea mai lunga si frumoasa coborare pe care am avut-o vreodata. La un moment dat un microbuz ajunsese in spatele meu, dar la o distanta rezonabila. Putea sa ma depaseasca, dar cativa km a tot stat cuminte. M-a depasit totusi, mi-a facut din mana in semn de salut si a trecut in fata, dar nu s-a distantat mult. Dupa alti cativa km a redus viteza si mi-a facut semn sa trec de el. Probabil ii placea sa ma vada din spate cum cobor, fiindca a ramas in urma mea fara sa ma jeneze pana la intrare in Oravita unde mi-a tras niste claxoane de ramas bun.

Prin Oravita am trecut ca si cutitul prin branza, pedaland alert, oprindu-ma doar ca sa intreb incotro este drumul spre Racasdia, iar intr-o benzinarie la iesire din oras m-am oprit ca sa-mi iau apa. Eram si grabit, dar nici nu eram atras de orasel, atat cat am vazut din el, plus ca era foarte cald. Drumul este bun, dar destul de anost pana la Naidas, de unde devii frate cu Nera si o insotesti pana la varsarea in Dunare din dreptul Baziasului. Singura atractie pana la Naidas au fost niste eoliene, nu stiu de ce, dar imi place mereu sa ma uit la ele. Dar mai este ceva ce nu pot uita din acest sector de drum si anume urcarea de la Nicolint. Care nu e abrupta, este in linie dreapta, parand ca nu se mai termina, poate si caldura amplificand acest sentiment. Tot pe panta de la Nicolint am vazut o multime de pasari rapitoare care zburau inaintea mea si care se aseazau curioase pe crengile copacilor uitandu-se curioase la mine.

De la Naidas peisajul se schimba, drumul se ingusteaza dar in continuare se mentine foarte bun. Se vedea ca incepusem sa merg pe Valea Nerei, flora si fauna bogata demonstrand acest lucru : vegetatie abundenta si inalta, foarte multe soparle traversandu-mi prin fata bicicletei, uneori si serpi, dar de mici dimensiuni. Serpii ii poti vedea in numar foarte mare chiar calcati de masini, probabil din cauza ca-s mai lenti. Ma si gandeam “numai aici pe valea asta sa nu iti pui cortul!” .

Un video dupa Naidas : 

M-am mai oprit in satul Campia unde 2 oameni care discutau in strada m-au vazut uitandu-ma lung la o fantana parasita. Au crezut ca sunt strain, intrebandu-ma “water, water? “ . Dar cand au vazut ca sunt roman, unul din ei mi-a zis “hai cu mine aici in curte ca am fantana si poti bea cata apa vrei” . In timp ce eu beam apa, m-a intrebat “vrei sa-ti dau si niste rachie?” . A fost tare omul :D 

Si iata-ma ajuns la Bazias, mai exact inainte de localitatea cu acelasi nume, unde Dunarea intra in tara. O zona destul de salbatica maturata cred in permanenta de vanturi destul de puternice, asa cum am prins si eu cand am ajuns acolo. Ma bucur, ma bucur tare, fiindca una dintre marile mele dorinte era sa ajung la Bazias, aceasta avand-o de prin clasa a 4-a cand am aflat la geografie ca acolo Dunarea intra in tara noastra. Nu am stat prea mult timp pe loc, m-am suit pe bicicleta, dar am pedalat incet admirand peisajul din mers. Nu a trecut mult si am si ajuns in localitatea Bazias. 

Video cu Dunarea intrand in tara (scuze din nou pentru sunet) : 

Era ora 18, parcursesem cam 135 km in acea zi si mai aveam de gand sa merg inca o ora dupa care sa caut un loc pentru dormit. Insa la cativa km de iesirea din Bazias, urmand drumul care practic tine malul Dunarii, pe partea dreapta s-a ivit o intindere destul de mare de iarba si abia apoi apa. Am oprit cu gandul sa fac cateva poze, dupa care m-am gandit ca-i atat de frumos acel loc incat as fi ramas peste noapte acolo. Erau si 2 copaci batrani, o salcie pe mal si o vatra mare de foc. Deja ma vedeam stand la un foc in acea seara in timp ce-mi pregateam ceva de mancare. Dar mai voiam totusi sa pedalez. Asa ca desi am plecat in aceasta tura pentru a fugi de tehnologie, am scos telefonul din buzunar, l-am pornit, l-am conectat pe Google Maps si mi-am gasit locatia pe vederea din satelit. Am inceput sa urmez pe harta cursul Dunarii pentru a descoperi vreun spatiu asemanator cu cel pe care ma aflam si am ajuns in dreptul Cazanelor si nimic! Atunci am zis ca raman in locul acesta superb in care ma oprisem. N-aveam sa regret nici macar un pic, cu toate ca a doua zi aveam de facut peste 150 de km. Imaginile de mai jos vor vorbi de la sine despre atmosfera de la apusul soarelui.

Dupa aceea m-am ocupat de foc si de mancat pe saturate, baut apa si savurat dulciuri. Am avut si compania unui catel extrem de fricos, dar care a prins mai mult curaj dupa ce i-am dat si lui o conserva intreaga de carne.  A fost de departe cea mai frumoasa seara petrecuta de mine in natura.

Video de final de zi : 

Ziua 4, ultima zi a calatoriei mele, care putea foarte bine sa fie si ultima zi din viata mea.

M-am trezit iarasi devreme, imediat dupa rasaritul soarelui. Dunarea era mult mai linistita fata de seara anterioara, vantul nu mai sufla, eram doar eu, apa, dealuri impadurite si lumina portocalie a rasaritului de soare. 

Pe drum gasesc un catel foarte prietenos care nu mai putea de bucurie dupa ce i-am dat ceva dulce. A mers in urma mea cativa km alergand, pana la Divici, unde am fost inconjurat de 8 caini destul de nervosi la inceput. Norocul a fost ca unul din ei a devenit foarte curios in momentul in care am scos punga cu dulciuri. Si uite asa am ramas fara absolut toate dulciurile, primind in schimb permisul de libera trecere. 

Drumul de-a lungul Dunarii pe segmentul Bazias – Dr. Tr. Severin aproape ca nu are nevoie de descriere, totul e un vis placut. Din nou, pozele vorbesc de la sine despre atmosfera diminetii, in special cea in care caii pasteau linistiti sub lumina fina a soarelui.

Si un video tot din acea zona : 

Localitatile trec rand pe rand, problema este ca ele se desfasoara pe deal in stanga, iar eu n-am posibilitatea sa urc abrupturi mari cu bicicleta. La sosea, bineinteles, nu gasesc nimic de cumparat. Soarele incepe sa arda, fac pauze des pentru poze si inaintez fara sa-mi dau seama in zi. Imi iau o pauza pentru mancat ultima conserva de carne si consum complet unul dintre bidoanele de apa.

Mostre de drum : 

Caldura se lasa mai tare si incep si al doilea bidon de apa. Urmatoarea localitate prin care urma sa trec era Svinita, stiam ca ar fi ceva mai mare si speram sa gasesc ceva apa. Chiar inainte de ea, aud o masina venind din spate apropiindu-se relativ incet. Cand ma uit in spate remarc numarul de Germania, era vorba de o dubita cu o remorcuta de bagaje in spate. La volan un domn, in dreapta o doamna, ambii undeva la 50 de ani. Imi fac din mana veseli, le fac si eu, dupa care au accelerat usor si s-au tot dus. Spre nefericirea mea Svinita are acelasi stil de amplasare, pe deal, iar la sosea nu vad nici tipenie de om, ce sa mai zic de o fantana sau de vreun magazin. Eram cu apa aproape terminata. Ma nelinistesc in momentul in care vad ca mai am 18 km pana la urmatoarea localitate, Dubova.

Termometrul imi arata 33 de grade, iar vantul ma deshidrata si mai tare. Imi pastrez calmul, desi era dificil din cauza soarelui arzator. Cu mai putin de 10 km inainte de Dubova am baut ultimele guri de apa, dar imediat apoi am inceput sa sufar, fiindca aveam nevoie de mult mai multa pentru a simti ca m-am hidratat macar un pic. Si iata ca norocul imi surade, pe partea dreapta intr-o parcare masina de Germania era oprita, iar cei doi nemti pe langa ea. Ma apropii de ei, doamna fumand o tigara ma vede si incepe sa zambeasca, dupa care eu reduc viteza, o salut si o intreb daca nu au cumva putina apa sa-mi dea. Raspunsul ei m-a dat pe spate : “ e apa peste drum”. Si cand ma uit peste drum, ce sa vezi, ditamai izvorul amenajat pe care nici nu-l vazusem de disperat ce eram de sete! :D I-am multumit, i-am zis ca probabil din cauza disperararii nici nu l-as fi observat daca nu erau ei opriti. In timp ce beam apa ca inecatul, a aparut si domnul vorbind romaneste cu mine. Numai doamna era nemtoaica de fapt, el era roman si se indreptau catre rude cu ocazia Pastelui.

Foarte aproape de Dubova intalnesc alti 2 cicloturisti, de data asta nemti amandoi. Intentia lor era sa mearga de-a lungul Dunarii de la izvor pana la varsare, doar ca unul din ei spunea ca va abandona la Orsova (n-am intrebat din ce motive, dar am vazut apoi ca era extrem de lent), celalalt spunand ca-si va continua drumul.

Sunt tot mai recunoscator faptului ca doamna nemtoaica mi-a aratat izvorul, fiindca la Dubova drumul paraseste malul Dunarii si incepe sa urce abrupt un deal, dupa care coboara in dreptul Golfului Dubovei si revine pe mal. Fara apa pe acea urcare eram terminat. Practic Cazanele Mari, portiunea foarte ingusta de Dunare nu o poti vedea cu adevarat decat daca esti pe apa. 

Video aproape de Cazanele Mari : 

Video dupa Cazanele Mari : 

In schimb Cazanele Mici le poti admira lejer, acestea terminandu-se cam in dreptul capului lui Decebal sculptat in stanca muntelui. 

In urmatoarea localitate, Eselnita, am savurat o inghetata pe bat in forma de felie de pepene verde, fiind foarte incalzit si insetat din cauza soarelui. Intrarea in Orsova este intr-o coborare foarte periculoasa, cu inclinatie 15% parca. Aici, incep sa resimt faptul ca nu m-am alimentat cum trebuia, eu traind de fapt in acea zi cu o conserva de carne si dulciuri, plus ca am suferit de sete de mai multe ori. Totusi, intr-un efort destul de mare urc panta de 2 km foarte abrupta care duce la Manastirea Sf. Ana, doar pentru faptul ca voiam sa multumesc Divinitatii ca m-am descurcat bine in ultimele 4 zile. 

Iesire din Eselnita :

Video coborare de la Sf. Ana :

Intors in Orsova, imi cumpar niste mini-croissante si un fel de placinta cu branza, dar care cred ca era expirata, n-am luat decat cateva guri din ea inainte de a o arunca. Mi-am permis sa imi bat joc de alimentatie in acea zi fiindca era ultima, altfel ar fi fost o mare greseala deoarece a doua zi daca ar mai fi trebuit sa pedalez, ar fi fost groaznic. Cu alte cuvinte, alimentatia cu mancare si apa, acestea cumulate cu psihicul sunt primordiale intr-un tur in care zilnic trebuie sa mergi cel putin 135 km.

Poze nu am mai facut in Orsova, insa am filmat : 

Intru practic pe ultima turnanta cum s-ar spune, ultimii 26 de km pana la Dr. Tr. Severin . Sunt un pic stresat de circulatia de pe drumul european, am totusi norocul sa nu fie prea circulat in acel moment al zilei. Cu exceptia viaductelor, se poate circula pe portiunea de asfalt din afara soselei. Ultima poza am facut-o cu voia unui jandarm (cred) spre hidrocentrala de la Portile de Fier. 

De acolo nu se mai circula pe viaducte, drumul se lateste si devine mult mai confortabil psihic.

Se putea incheia tragic totul cu 10 km inainte de casa. Coborand in viteza dinspre baraj, drumul devine plan, dar eu continuu sa pedalez cu peste 40 km/h avand probabil si un usor vant din spate. Urmeaza doua treceri la nivel cu calea ferata, cale ferata care-i abandonata de foarte multi ani. Ma concentrez, trec de prima dintre ele, la 1 km distanta fiind si cealalta. Ajuns la cea de-a doua care traverseaza soseaua in diagonala, poate din cauza oboselii, pierderii concentrarii, poate din cauza sinelor care aveau mult spatiu intre ele si asfalt, poate din cauza greutatii mari de pe spate, de fapt sigur toate acestea au contribuit la o cazatura de zile mari. Roata de pe spate mi-a intrat intre sina si asfalt, bicicleta s-a intepenit si am zburat peste ghidon. Nu apucasem sa observ ca sinele incepeau sa se faca paralele cu drumul, desi eu le-am traversat cel putin cu roata de pe fata in diagonala. In clipa cand am atins asfaltul am avut sentimentul de moarte iminenta fiindca am zarit cu coada ochiului masini venind din spate. Intr-o fractiune de secunda m-am aruncat cat de mai departe de drum, avand oricum impresia ca cel putin bicicleta imi va fi facuta zob de o masina din spate. Eram de fapt inca din momentul cazaturii in afara soselei si am scapat decat cu ambii genunchi raschetati destul de bine si cu o julitura destul de mare pe soldul stang care s-a facut prin pantalon. Cateva minute am stat sa ma calmez, mi-am pus o compresa la sold si mi-am curatat ranile din genunchi. Eram cu sange curs pe picioare de la ei pana la sosete. Urmarile nu sunt atat de grave, o saptamana m-am deplasat mai greu si acum merg din nou pe bicicleta, doar ca mai batraneste.

Din cauza acestui eveniment nefericit nu mi-am mai facut nici o poza la intrarea in Dr. Tr. Severin, punctul terminus al calatoriei mele. In urma acestei intamplari am invatat sa fiu atent 100% pana la ultimul metru parcurs.

Am parcurs in ultima zi 163 km, dintr-un total de 541 km, toti parcursi intr-un timp efectiv de pedalat de 31h si 30m.

Sa inchei scurt si intr-o nota cat mai optimista aceasta aventura : a fost mai mult decat ceea ce speram sa fie in materie de frumusete si trairi avute. Intotdeauna cand pleci in astfel de escapade, asteapta-te sa-ti iasa de 2 ori mai frumos decat te astepti, caci contactul cu natura, lupta cu mainile goale cu un bolovan surd si orb si castigarea ei, te pot duce pe culmi ale fericirii care nici nu stiai ca exista!